Sindromul de fosă cerebrală posterioară
Sindromul de fosă cerebrală posterioară este o afecțiune ce se manifestă prin apariția unei tumori la nivelul cerebelului, ceea ce determină perturbări în curgerea normală a lichidului cefalorahidian.
Astfel, în cadrul sindromului de fosă cerebrală posterioară, boala se manifestă prin hipertensiune intracraniană și, mai mult de atât, sunt afectați și centrii nervoși ai respirației, precum și centrii cardio-circulatori.
De aceea, de multe ori, hipertensiunea intracraniană determină dezvoltarea amidgalelor cerebeloase, ceea ce este fatal pentru pacient. În plus, în cazul în care presiunea intracraniană crește peste o anumită valoare și durează mai multe zile are loc atrofia nervului optic și congestia papilei optice.
Astfel, sindromul de fosă cerebrală posterioară debutează cu cefalee, care creșe în intensitate. Se pot semnala, de asemenea, și vărsături matinale în jet, de tip central, ce nu sunt precedate de greață. Uneori, însă, vărsăturile pot fi însoțite de colici abdominale, cauza acestuia fiind iritarea nervului vag de către o formațiune tumorală ce este localizată la nivelul ventricolului IV.
Tulburările respiratorii, tahicaridie, puls neregulat și vasoconstricție sunt simptome date de accesul bulbar, care se întâșnește în special în cazul persoanelor care prezintă tumori la nivelul ventricolului IV. În aceste cazuri, însă, riscul de deces este mare, întrucât tumora compresează trunchiul cerebral.
În cele mai grave forme ale sindromului de fosă cerebrală pot avea loc și crize tonice de opistotonus, când pacientul stă în pat și devine regid, membrele fiind blocate în extensie. Sau se pot confrunta cu incontinență sfincteriană, fenomene de brahicardie, puls oscilant, episoade de cianoză periorală sau respirație de tip Chayne-Stockes.
